Când aveam 5 ani, părinții mei au divorțat; mama urăște vremea rece și a decis să se mute în Thousand Oaks (California). Nu am mai văzut-o și nici nu i-am mai auzit vocea de 35 de ani. Am doar câteva amintiri vagi, deoarece sunt grav bolnav. (cancer de prostată), așa că îmi este imposibil să-mi cumpăr un bilet până acolo. Tatălui meu nu-i pasă, nu ar contribui nici măcar cu 20 de coroane; am 6 frați și surori. Toți au avut ocazia să o vadă pe mama. Dar de mine nu se gândesc. Mama mea este foarte bătrână, are 94 de ani. Și nu se va întoarce în Suedia. Deși își are copiii aici. Mă simt mai mult ca o victimă. Nu m-a sunat niciodată să-mi ureze la mulți ani, nici măcar de Crăciun, dar ceilalți copii primesc mereu telefoane. Mă simt aproape mereu deprimat, vreau doar o familie normală. Dar probabil că nu o voi mai vedea niciodată pe mama mea. Am auzit de la cineva din familie că a refuzat să se mute acasă. Așa că a trebuit să mă descurc singur de la vârsta de 13 ani. Tata lucra aproape în tura de noapte în fiecare zi. Când nu lucra, bea și mă bătea pentru că îmi era dor de mama. Aș fi vrut să o văd pentru ultima oară. Dacă nu mor înainte. Mâine din nou la spitalul din Malmö, nu duc o viață demnă. Caut pe Google în fiecare zi diferite metode de sinucidere, dar mai întâi vreau să o văd pe mama și să o întreb de ce se poartă așa cu mine. Nu mai am putere. Nu cred că niște străini vor încerca să-mi facă rost de un bilet spre SUA. Dar dacă s-ar întâmpla asta, nu știu unde să mă duc. Poate să rămân acolo și să mor acolo. Adică, dacă mama vrea să fiu acolo. Sora mea tocmai și-a pierdut fiul de 13 ani. Avea o boală mortală de care suferă doar 3 persoane în lume. Și asta a afectat foarte tare familia. Nu sunt considerat parte din familie, deși aș vrea să fiu. Acum nu mai pot scrie, lacrimile curg pur și simplu. Voi face doar o singură încercare, ca să spun că am încercat măcar. Și dacă sunt oameni care vor să mă ajute, voi fi foarte fericit. Am doar 39 de ani și am cancer și o mulțime de alte boli. Medicul estimează că mai am cel mult un an, absolut nu mai mult. Împlinesc 40 de ani pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților, și oare cer prea mult dacă aș vrea să o sărbătoresc alături de mama și de fratele meu mai mic, care a locuit toată viața în SUA și este cu doi ani mai mic decât mine? Le mulțumesc foarte mult celor care citesc și contribuie. Motto-ul meu este că vreau să am totul pregătit până cândva în ianuarie, ca să pot rezerva biletul și hotelul/motelul. Mama nu trebuie să știe că vin. Vreau să văd cum reacționează. Prieteni, acum mă duc să dorm. Țineți-mi pumnii să găsesc niște oameni buni care să vrea să mă ajute. O zi frumoasă tuturor!