PROBABIL, cunoşti pe cineva care suferă de depresie sau de tulburare bipolară. Ce ajutor îi poţi oferi? Don Jaffe, de la National Alliance for the Mentally Ill, dă următorul sfat înţelept: „Nu confundaţi boala cu bolnavul; dimpotrivă, urâţi boala, dar iubiţi bolnavul“.

O femeie pe nume C.C.V a făcut exact acest lucru: a arătat iubire şi răbdare față de mama ei care în urmă cu 7 ani a fost diagnosticata cu Alzheimer.

Ea suferea de tulburare bipolară și totuși a avut grijă de mama ei bolnavă la domiciliu. Uneori, efectiv nu mă putea suporta în preajma ei“. În loc să-mi abandonez prietena, am făcut cercetări ca să aflu cât mai multe despre tulburarea bipolară. Și împreună despre Alzheimer.„Acum îmi dau seama cât de mult a fost afectat comportamentul prietenei mele de boala pe care o are“, sunt de părere că eforturile pe care le depui ca să-l înţelegi pe bolnav îţi pot aduce o mare satisfacţie. „Te ajută să-l iubeşti şi să-l apreciezi mai mult pe omul minunat din spatele bolii“.

Incerc să o protejez folosind doar inițiale, nu este deloc ușor pentru ea prin ce trece și a trecut.

Când cel ce suferă este un membru al familiei, sprijinul din toată inima e fundamental.

Sprijin din partea congregaţiei creştine

Biblia îi îndeamnă pe creştini să ‘le vorbească consolator sufletelor deprimate şi să fie îndelung răbdători faţă de toţi’ (1 Tesaloniceni 5:14). Cum putem face acest lucru? Mai întâi de toate, e important să înţelegem deosebirea dintre o boală mintală şi una spirituală. De exemplu, scriitorul biblic Iacov a arătat că rugăciunea îi poate face bine celui ce suferă din punct de vedere spiritual (Iacov 5:14, 15). Totuşi, Isus a specificat că cei ce suferă din cauza unei boli fizice au nevoie de doctor (Matei 9:12). Bineînţeles, e potrivit şi util să ne rugăm lui Iehova pentru orice îngrijorare, inclusiv pentru sănătatea noastră (Psalmul 55:22; Filipeni 4:6, 7). Însă Biblia nu afirmă că intensificarea activităţilor creştine va rezolva problemele de sănătate din prezent.

Aşadar, creştinii cu discernământ nu vor da de înţeles că bolnavii depresivi sunt răspunzători pentru propria suferinţă. Astfel de remarce n-ar fi cu nimic mai folositoare decât cele făcute de falşii consolatori ai lui Iov (Iov 8:1–6). Realitatea e că în multe cazuri starea depresivului nu se va îmbunătăţi decât prin tratament medical, îndeosebi dacă persoana are o depresie gravă.

Totuşi, există multe lucruri pe care le pot face colaboratorii creştini pentru a-şi oferi sprijinul. Bineînţeles, e nevoie de răbdare. De exemplu, anumite aspecte ale activităţii creştine pot fi foarte descurajatoare pentru cei ce au o tulburare de dispoziţie. C.C.V, o bolnavă bipolară, spune: „E o adevărată luptă, mi-e greu să le împărtăşesc altora vestea bună şi îmbucurătoare din Biblie, când în interior nu mă simt nici bine, nici bucuroasă“.

Pentru a le fi de un real folos celor bolnavi, încercaţi să manifestaţi empatie (1 Corinteni 10:24; Filipeni 2:4). Străduiţi-vă să vedeţi lucrurile prin prisma bolnavului, nu prin prisma voastră. Nu aşteptaţi prea mult din partea lui, deoarece se va simţi împovărat.

Îmi doresc să o pot ajuta și sprijini în continuare pe prietena mea față de abuzurile organelelor statului și a vecinilor care doar o stigmatizează și judecă, marginalizând-o și încalcand drepturile pe care le are!

Îmi doresc să aibă acces la suportul necesar de care are nevoie, pentru a se putea pune pe picioare, de a se ridica de jos și a se putea proteja față de abuzurile din prezent și de cele din viitor.

Mulțumim pentru orice mic gest de susținere!

Ceea ce veți citi mai jos nu este un eseu medical, o pagină de literatură sau o tehnică terapeutică. Este cronologia brută a unor zile în care o tânără din București a pierdut contactul cu realitatea, ajungând dintr-un om funcțional un pacient închis cu forța într-un salon de psihiatrie. E un rechizitoriu personal scris cu minuțiozitatea și disperarea omului care vrea să înțeleagă ce i se întâmplă. Publicăm această mărturie cu speranța că va ajunge la oamenii potriviți. Iar acești oameni sunt zecile de mii de români amenințați de depresii severe și episoade psihotice, familiile acestora, medicii și asistenții din spitalele de psihiatrie.

În România, o problemă psihică poate însemna începutul sfârșitului: un om cu o boală din acest spectru este neînțeles de prieteni, de familie și lăsat în grija nimănui. Devine o povară pentru societate, invizibil când iese pe stradă cu privirea pierdută, insignifiant în fața autorităților, o bătaie de cap pentru ai lui și un non-cetățean.

Când ai o boală psihică, poți ajunge, în câteva săptămâni, de la un om liber, normal, cu ambiții și planuri de viitor, la un nebun internat fără voia lui, care nu înțelege ce i se întâmplă, sedat și legat de pat, nu a fost cazul eu fiind zilnic în vizită la ea. Dar nu mă pot pronunța în alte cazuri dacă bolnavii nu au pe nimeni, considerați un pericol pentru societate. Apoi, ești aruncat din nou în lumea largă , buimac, dacă nu chiar în continuare psihotic. Din cauza supraaglomerării, din cauza tarelor sistemului, oamenii cu boli psihice sunt trimiși înapoi în societate fără prea multe explicații sau certitudini. Vindecați sau nu, ei sunt externați direct în brațele familiilor care, de cele mai multe ori, refuză sau eșuează în a-i înțelege. Nu există o minimă consiliere sau un program de suport. Pleci din spital cu niște medicamente scrise pe rețetă și cam asta e tot.

Puțini știu cu adevărat cum se desprinde un om de realitate și ajunge într-un salon de psihiatrie.

Povestea ei începe cu 9 ani în urmă când tatăl ei a decedat, atunci a avut o depresie puternică. La un an distanță ne am cunoscut noi. C.C.V un om frumos și iubitor de animale, avem doi cățeluși bișoni și o nouă achiziție un pisoi care a fost găsit pe stradă. Era în câmpul muncii când ne am cunoscut un om vesel și activ o fire foarte liniștită și caldă.

La scurt timp mama ei a fost diagnosticată cu Alzheimer și de aici a inceput decăderea ei fizică, psihică și materială. Apoi ne a lovit pandemia, lucru care ne a afectat pe toți. Lupta cu boala Alzheimer, îngrijirea bătrânei la domiciliu fiind singurul părinte rămas în viață, ea fiind singurul copil, a fost un lucru greu de gestionat chiar și pentru un om sănătos. Ce este trist la această boală este faptul că tu știi cine a fost omul de lângă tine afectat de Alzheimer dar el nu mai știe. Și mai trist atunci când nu te mai recunoaște ca fiică, pentru că au fost zile când venea plângând la mine spunadu mi că mama ei nu o mai recunoaște și o intreba..dar tu cine ești cheamă o pe fata mea C.C.V!!! În ultimul timp cazuse la pat, având nevoie de perfuzii și pamperși!

Singura consolare mare pentru ea fiind cățelușii pe care îi avem și noul membru un motan găsit pe stradă când era mic. Motanul fiind de un mare ajutor și pentru mama ei ca terapie păstrând o cât de cât activă în prezent fiind prin preajma ei tot timpul. Și un mic Prichindel, pui de vrăbiuță care nu putea zbura deasemni adoptat pentru o perioadă de timp,se pot viziona mai jos clipurile video cu el. Acest coșmar pentru ea a durat 7 ani și unpic asta până în ianuarie anul în curs când mama ei subit ne a părăsit. 

Ceea ce lasă un gust amar, este ceea ce s a întâmplat după moartea mamei ei, ea intrând într-o depresie puternică și declansăndu i boala ei pe care o avea. O lipsă totală de empatie, de înțelegere, de ajutor, sprijin și un comportament total inuman față de C.C.V. din partea autorităților, asociației de proprietari și a vecinilor!

Intervenția poliției și procedura aplicată ei doar pentru că are un diagnostic neținând cont de nimic altceva te lasă fără cuvinte! 

În momentul decesului mamei ei, ea a fost internată cu forța la spitalul de psihiatrie, dusă cu cătușe presupunând că este un pericol public, mama ei aruncată într-un sac negru și dusă la IML, pus sechestru pe casă! Om cu care se chinuise în ultimii 7 ani. Autoritățile motivând că asta este procedura, pentru 1% dintre cazuri așa procedăm!!!

După 5 zile a fost externată ca să putem să ne ocupăm de înmormântarea mamei ei, ea fiind singurul membru al familiei.

Sechestrul rămânând încă câteva săptămâni, fără acces la acte, haine lucruri personale, mai mult decât atât dacă nu era cu mine oare unde locuia după externare, nu a interesat și interesează pe nimeni! Apoi s a ridicat sechestrul dar ea nu reușise complet să treacă de depresie au mai urmat două intervenții ale poliției pe baza reclamațiilor vecinilor și a asociației de proprietari ea făcând lucruri greu de înțeles și imaginat pentru multi dar nefiind un pericol pentru ea sau cei din jur. Tratamentul asupra acestor oameni care trec prin această boală este aplicat la unison pentru toți cei afectați, autoritățile neținând cont de nimic altceva doar de diagnostic!

Prima intervenție a forțelor de ordine a fost smulsă efectiv din casă ea nefiind agresivă cu nimeni și a doua luată după stradă plimbând câinele doar pe baza diagnosticului și reclamațiilor unor vecini, nefiind un pericol pentru nimeni sau pentru ea! La prima intervenție a fost eliberată de comisia spitalului, motivând că se află Intr un episod mixt iar la a doua a fost internată fără voia ei, nevoluntar la spitalul de psihiatrie conform legii în vigoare. Lipsa totală de comunicare între autorități, vecini și situațiile diferite ale oamenilor pot lăsa urme și sechele grave oamenilor afectați de această boală.

Cum poți ajuta

Fiecare donație mică sau mare, mă apropie de scopul acestei campanii. Dacă doriți să luați legătura, dacă aveți întrebări sau pentru mai multe informații mă puteți contacta la

[email protected]

Nu mi am imaginat niciodată că voi cere ajutor astfel dar această sumă și situație este mult peste ce pot gestiona singur sau familia mea în momentul ăsta.

Cu ajutorul vostru există o șansă reală.

Vă mulțumesc că sunteți aici, că ați citit povestea noastră și pentru orice sprijin pe care îl puteți oferi.

Cu multă recunoștință,

Cristian Laurențiu Stoica