Bună ziua tuturor! Aici veți auzi o poveste despre mine. M-am născut în 1988 într-un sat mic din Bosnia. Chiar și când eram copil, aveam planuri mari în micul meu sat. Totul părea luminos pentru mine. Priveam totul cu ochii pozitivi ai unui copil. Visam la propria familie, la propriii copii. Visam la cum va arăta viitorul când voi crește. Aveam o viziune despre câte animale ar trebui să am la fermă. Cum copiii mei mă vor ajuta să am grijă de animale și de fermă, la fel cum eu i-am ajutat pe părinții mei. Totul era atât de frumos și de fabulos în ochii mei de copil, exact ca un fragment dintr-o carte de povești. Trăiam pentru acele zile și pentru momentele fericite de la ferma mea. Planurile erau aparent prea mari pentru mine sau eram eu prea mare pentru planurile și visurile mele? Într-o dimineață din 1992, am fost trezit de părinții mei. Nu știam ce se întâmplă. Se pare că trebuia să mă îmbrac și să-mi fac bagajele. Mâncarea era gata, era timpul să mâncăm afară, pe balcon. Nu aveam voie să mănânc acolo! De ce chiar acum și de ce ultima masă? Ei bine, după masă era timpul să las în urmă toate visurile și viitorul pe care mi-l planificasem în viață prin ochii copiilor mei mici. Apoi a venit timpul să părăsim țara din cauza războiului. În curând vom pleca acasă, spune tata, îl întreb când, el spune curând, curând, fiule. Acum, 30 de ani mai târziu, tata nu mai este aici, nu mai e nimeni care să-mi spună când plecăm acasă.

Mi-am întâlnit soția, am doi copii minunați. Băiatul este ca mine în toate privințele: curios, are vise mari, vrea tot ce am visat eu: o fermă, animale, vrea viața pe care am văzut-o prin ochii copiilor mei mici. Fata este năzdrăvană, dar iubește libertatea, animalele și spațiul de viață.

Acum am decis să ne mutăm în jumătate de an, indiferent ce se va întâmpla. Nu poate fi mai rău decât este acum.

Ne bazăm pe voi toți și știm că mulți dintre cei care citiți acest mesaj vă aflați în aceeași situație, dar pur și simplu nu îndrăzniți să faceți pasul.