Vorbesc despre abuzuri pentru a deschide ochii cât mai multor oameni. Pentru a reduce numărul victimelor și pentru ca oamenii să nu mai privească în altă parte, să nu mai tacă, pentru că adesea singura șansă a victimelor este ca cineva să le vină în ajutor într-un fel sau altul. În cele din urmă, pentru că aș dori să le arăt tuturor victimelor care zac pe jos că este posibil să te pui din nou pe picioare, este posibil să fii din nou fericit.

Vreau să îi fac pe ceilalți conștienți că există răni care nu se vindecă niciodată. Învățăm să trăim cu ele. După un timp nu mai sunt un chin, nu mai fac parte din viața noastră de zi cu zi, dar când auzim despre cazurile altora sau când trecem printr-o perioadă dificilă, aceste cicatrici încep să ne mănânce și toate ororile sunt rememorate iar și iar. Nu se mai izbește de podea, dar doare și trebuie să permitem sentimentului să curgă prin noi. Este perfect normal.

Eu am o mulțime de amintiri: unele ușoare și unele oribile pe care nu le voi uita niciodată cât voi trăi. Aceste imagini sunt gravate în creierul meu. Una dintre ele s-a întâmplat după o domnie a terorii care a durat câteva zile, când nu am mai putut suporta abuzul verbal constant, tăcerea și provocarea punitivă și zdrobitoare pentru suflet. Am îndrăznit să spun destul și iadul s-a dezlănțuit. Un abuzator așteaptă întotdeauna acest moment pentru a-și justifica acțiunile și a-l face pe celălalt să creadă că el a declanșat-o prin comportamentul său, privirile sale, cuvintele sale, iar apoi își dă literalmente permisiunea să lovească. Asta s-a întâmplat atunci.

La început a început doar să-mi arunce obiectele la pământ, să le spargă, și cum nu l-am ascultat, a început să mă împingă, să mă imobilizeze la perete, să-mi sfâșie corpul cu degetele lui încolăcite în gheare. Nu îndrăzneam să mă mișc. Știam că dacă mă împotriveam, ar fi fost combustibil pentru foc. În cele din urmă mi-a dat drumul și, în timp ce mă apucam să curăț molozul, a sărit în fața mea, m-a luat de gât cu două mâini și m-a împins la pământ, printre așchii și a început să stoarcă sucul din mine. Eram speriată de moarte și nu aveam puterea să lupt. Nu mă puteam gândi decât la:

"- Doamne, dacă asta mă omoară, ce se va întâmpla cu fiul meu?"

Și apoi, brusc, totul s-a oprit. Nu actul în sine, ci eu. Ochii mei erau deschiși, dar nu vedeam nimic. Am simțit o tresărire și a fost ca și cum sufletul mi-a fost smuls din mine. Din acel moment nu îmi mai amintesc nimic: aceea a fost conștiința mea, apărarea sufletului meu pentru a supraviețui ororii.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că țipam și loveam cu piciorul din toate puterile, apoi cumva săream în picioare și loveam animalul cu pumnul. În tot acest timp mă gândeam, unde m-am afundat, ce am devenit! Am țipat din toți plămânii: - Ce ai făcut, animalule? Aproape că m-ai omorât! Iar el a rânjit și mi-a spus: - Nu te-am strangulat, doar te-am ținut de gât ca să taci. În acel moment mi-am dat seama că trebuie să plecăm, că nu putem rămâne aici.

Povestea evadării noastre din casa tatălui băiețelului meu.... De atunci locuim cu bunica mea, care are 88 de ani, și, deși am un loc de muncă stabil, am nevoie de un depozit de 2 luni pentru chirie și nu-mi permit, de aceea cer ajutor acum.