Nu m-am gândit niciodată că va trebui să scriu așa ceva.

Aceste sere nu sunt doar niște structuri arse. Ele reprezintă munca bunicului meu și a tatălui meu, zeci de ani de efort, treziri la crăpatul zorilor, sacrificii și dragoste pentru pământ.

Incendiul ne-a lăsat o imagine pe care încă mi-e greu să o cred: fier îndoit de căldură, hala distrusă, utilaje pierdute și un loc care a fost mereu verde, transformat în negru.

Tatăl meu are 68 de ani și spune că nu mai are puterea să o ia de la zero. Și îl înțeleg. Dar mă doare gândul că tot ce au construit cu atâta efort ar putea dispărea pentru totdeauna.

Astăzi m-am dus să adun puținele plante care au supraviețuit. Le țineam în brațe și nu m-am putut abține să nu plâng. Pentru că fiecare plantă salvată era o amintire, o parte din istoria noastră pe care focul nu a reușit să o ia cu el.

Nu obișnuiesc să cer ajutor. Nu am făcut-o niciodată. Dar astăzi îl cer.

Vă rog să nu ne uitați când camerele de filmat se vor opri. Vă rog ca autoritățile, fondurile de ajutor și oricine poate da o mână de ajutor să se uite și la micile exploatații familiale care au fost distruse.

Nu vrem compasiune. Vrem o șansă să salvăm măcar o parte din ceea ce au construit bunicul și tatăl meu, să reconstruim hala, gardul și să păstrăm ferma, pentru ca această moștenire să nu se sfârșească în cenușă.

Dacă puteți distribui acest mesaj, vă mulțumesc din suflet.

Pentru că verdele s-a transformat în negru în câteva ore, dar încă vreau să cred că într-o zi va fi din nou verde. 🌱❤️