Într-o cameră mică, slab luminată de razele unui apus târziu, îmi privesc mâinile tremurânde. Medicii mi-au spus că timpul care mi-a mai rămas se măsoară în luni, nu în ani. Nu mai simt furie, ci doar o dorință arzătoare: să văd Egiptul, țara despre care am citit încă din copilărie, în paginile prăfuite ale cărților despre piramide, faraoni și zei.

Cu ultimele mele economii și cu ajutorul prietenilor, am reușit să rezerv o călătorie scurtă. Când avionul a coborât deasupra deșertului, iar Nilul a apărut ca o panglică verde printre nisipurile aurii, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu-mi venea să cred că visul meu devenea realitate.

A doua zi, la apusul soarelui, am stat în fața piramidelor din Giza. Vântul purta mirosul de nisip și de istorie. M-am așezat, sprijinindu-mi spatele de o piatră veche de mii de ani. În jurul meu, turiștii făceau fotografii, dar eu pur și simplu am închis ochii, simțind cum timpul se scurge. Eram acolo, în fața eternității, și pentru o clipă boala nu a mai contat.

În liniștea caldă a deșertului, am șoptit: "Acum pot pleca în pace". Și am zâmbit, pentru că visul meu fusese împlinit.