Bună ziua, numele meu este Karolis, dar dacă este tradus în engleză, ar fi mai ușor să îmi spuneți Carl. Vreau să împărtășesc o poveste profund personală care a modelat persoana care sunt astăzi.

Copilăria mea nu a fost deloc obișnuită. Mama mea lucra neobosită ca asistentă medicală în tura de noapte pentru a păstra mâncarea pe masă, în timp ce tatăl meu, un tâmplar, ne îneca viața în alcool. Aveam doar 5 sau 6 ani când eu și sora mea fugeam în toiul nopții cu mama noastră, fugind de furia lui de bețiv. Amintirile cu pahare sparte, țipete și haos sunt încă vii în mintea mea.

Când am mai crescut, m-am trezit târât și eu în obiceiurile distructive ale tatălui meu. La fabrica de lemn și cherestea unde lucra, fura alcool și chiar mă implica în planurile sale. Îmi promitea înghețată pentru a-mi cumpăra liniștea, dar tot ce simțeam era teamă, teamă de monstrul care devenea după fiecare pahar, teamă de violența și automutilarea care urmau.

Ziua în care părinții mei au divorțat, când aveam 12 ani, a fost o ușurare dulce-amară. În sfârșit, casa părea mai sigură. Dar cu mama muncind mai mult ca niciodată pentru a ne menține pe linia de plutire, a trebuit să mă maturizez rapid. Am devenit stânca ei emoțională, îngropându-mi durerea astfel încât nimeni să nu o poată vedea. Când eram singură, greutatea tuturor mă strivea, lăsându-mă să țip în tăcere în gol.

Nici școala nu a fost o scăpare. M-am confruntat cu hărțuirea neîncetată, simțindu-mă nedorită și neiubită. Am supraviețuit acelor ani singură, fără prieteni, fără sprijin, doar cu voință.

Ca adult, am crezut că mi-am găsit în sfârșit scăparea. M-am căsătorit cu iubirea vieții mele și am început să-mi construiesc un viitor. Dar cicatricile trecutului meu m-au urmărit. Traumele și sentimentele mele de nevrednicie m-au făcut să mă descurc greu. Soția mea se lupta cu TOC, iar eu alunecam în depresie, copleșit de incapacitatea mea de a o ajuta sau de a rezolva situația noastră.

În ciuda dificultăților noastre, am reușit să cumpărăm un apartament mic. A fost un vis devenit realitate, dar realitatea reparațiilor majore s-a transformat într-un coșmar. Am contractat în secret un împrumut de 15 000 de dolari pentru a renova spațiul, sperând să o protejez pe soția mea de un stres suplimentar. Acum, această datorie mă strivește, îmi consumă puțina energie care mi-a mai rămas și mă face să mă simt fără speranță.

Este pentru prima dată în viața mea când cer ajutor. Nu este ușor să fiu vulnerabilă, dar acum îmi dau seama că nu pot face asta singură.

Sprijinul dumneavoastră mă poate ajuta să plătesc această datorie și să găsesc stabilitatea de care am nevoie cu disperare. Fiecare contribuție, oricât de mică, mă aduce mai aproape de un nou început. Bunătatea dumneavoastră ar putea fi lumina de la capătul acestui tunel întunecat.

Vă mulțumesc că v-ați făcut timp să ascultați povestea mea. Împreună, putem transforma această luptă într-o poveste de speranță, reziliență și noi începuturi.